Weekendul de la Cozia MTB 2021 a fost sejurul perfect.
Anul acesta am inceput calendarul punand Cozia MTB ca obiectiv al sezonului. Imi era dor de traseul acesta, dupa 4 ani de cand am participat ultima oara. Ce ma atrage este faptul ca e cel mai greu traseu de 50 de km din tara la care am participat si se prezinta in felul urmator:
52 km cu 2337m diferenta de nivel. Huge ! Asta zic si eu.
Intradevar sunt si cateva pushbikeuri pe traseu, pentru ca sa poti ajunge la asa diferenta, insa partea buna este ca la coborare nu te dai jos deloc. Si ce coborari ! Atata coborare pe poteca single trail nu am prea intalnit. Este efectiv un traseu deosebit, cum altfel sa fie in Parcul National Cozia ?
Din aceste considerente si datorita faptului ca in 2021 mi-am propus sa particip doar la competitiile care mi-au placut mult, astfel am revenit la startul competitiei Cozia Mtb. Pentru acest concurs m-am pregatit cat mi-a permis timpul de bine si cat am reusit in cei putin peste 2000 de km. Cred ca doar in primul an am pedalat atat de putin. Ultimele sezoane serioase cumulau cate 8000 km pe sezon. Cu toate acestea, m-am prezentat destul de bine in ziua concursului, iar dupa prima urcare eram in primul grup de 3 oameni alaturi de Paul si Romica Vestemean. Ritmul era bun. Sustinut, dar bun. Cumva toti stiam ca cei 2300m nu vor fi usor de urcat asa ca nu dadeam totul, dar suficient cat sa ne distantam.
Pe pushbikeuri aveam cu totii ceva mai mult chef de povestit. Ce sa si faci la 2km/h. 😀 Pana cand la un moment dat pe a 2-a coborare imi dau seama ca am ramas doar cu Romica. Amandoi aveam un ritm asemanator la vale si a fost destul de distractiv. La scurt timp pe o urcare scurta observ ca are ceva probleme cu lantul, parea ca nu a schimbat la timp si s-a incurcat putin pe pinioane. O las pentru un moment un pic lejer, un pic dezamagit ca s-a terminat distractia si acum sunt singur si ma astept sa revina pentru a continua. Insa nu vad niciun semn in spate, imi dau seama ca sunt in fruntea cursei si ca trebuie sa impun ritmul. Este un sentiment interesant care te cuprinde. A trecut ceva timp de ultima data cand l-am avut. (vreo 2 ani)
Iar de aici, mai precis km 25, continui singur pana la final. Insa aveam sa aflu ca e cale lunga si dureroasa pana acolo. La scurt timp apare o zona cu noroi lipicios si cu stupoare constat ca rotile nu se mai invart. FUck !! Se pare ca nu voi conduce cursa prea mult timp. Ma grabesc sa curat bicicleta cat pot astfel incat sa se invarta rotile in continuare si pornesc din nou, fara sa ma uit in spate.
Dupa acest episod, urmeaza ce crezi ? Visul oricarui ciclist:
crampele !
Nu putine, 3.
Pe rand. Le rezolv cumva din mers cu pumni, cu strans de muschi cu degetele prin echipament apoi cu alti pumni, pana cand a functionat. Bucuros si surprins continui mai departe. Vine o portiune scurta de asfalt unde trag un ochi in spate si nu vad pe nimeni. Dupa care vine a 3-a parte interesanta a competitiei. O urcare abrupta pe offroad unde am simtit din plin faptul ca pinionul meu cel mare nu mai era disponibil din cauza noroiului si alte cele. Iata-ma astfel cu un raport de 32 placa si 36 pinionul pe spate. Dupa ce tocmai reusisem eroic sa scap de crampe, aceasta veste a fost exact ce aveam nevoie 😀 cu 20 de km in fata pana la final.
Mi-am zis: “Acum ori pedalam, ori ne ia dracu’! ”
Si am reusit sa continui. M-am bucurat sa ma intalnesc cu oamenii de la traseul scurt si cu alergatorii de la 33 de km, care fie vorba intre noi deja erau pietoni. Asa rau imi parea de ei la vale cand vedeam cat de fain poate sa fie pe bicicleta si ma gandeam cat de neplacut trebuie sa fie pe jos.
La un moment dat a venit a 5-a urcare, care a durat si a durut. Nu se mai termina. O panta constanta si lunga de vreo 4-5 km. Pana si biciclistii de la traseul scurt, devenisera pietoni ca si alergatorii. Pe portiuni ma trezeam fiind singurul pe bicicleta, facand slalom si incercand sa imi pastrez concentrarea. Ma gandeam ca nu mai poate sa fie mult. “Ce sunt 15 km pentru mine daca as fi acasa la o tura lejera ? Imediat trebuie sa treaca.”
Trebuie sa recunosc ca aveam un gand constant in minte. “Hai sa ne castigam cursa! Dai inainte !” Am multe amintiri la Cozia, aceasta era a 5-a participare din care au fost 3 victorii la general pana acum.
Cumva simteam ca e concursul meu, cel putin unul de suflet. Caci altfel, este al organizatorilor Cozia Racing Team in frunte cu aceasta doamna deosebita pe numele Dora Minodora:
La un moment dat au inceput ultimele coborari care sunt un deliciu pentru orice ciclist pasionat. Poteci prin padure, cu tot felul de portiuni tehnice sau de viteza, uneori chiar direct prin ceata fara frane. Imi doream doar sa fiu atent si sa nu fac vreo greseala chiar acum. In acelasi timp eram recunoscator ca a decurs totul bine pana acolo, iar cand am intrat in ultimul km nu mi-a venit sa cred ca e posibil asa ceva:
Sa iti propui, sa iti doresti si sa reusesti !
O noua victorie pentru mine la general pe traseul lung de la Cozia, pe care il consider cel mai greu traseu pe distanta medie 50 de km, din tara. As adauga si unul dintre cele mai frumoase. Motiv pentru care am revenit.
La final dupa ce am trecut linia de finish si am ramas doar eu cu mine, pentru prima oara am plans de bucurie. Nu a vazut nimeni pentru ca am niste ochelari super misto de la Sprint Bike. Mi s-a mai intamplat cu alta ocazie sa plang de usurare ca s-a incheiat tot chinul, dar de data asta a fost pur si simplu de bucurie. Mi se parea fascinant sa poti sa iti doresti ceva, sa te pregatesti si sa reusesti exact cum ti-ai dorit cateva luni mai tarziu.
Inca o data si acest concurs mi-a amintit care este cel mai mare castig in ciclism:
- oamenii
Cei pe care avem ocazia sa ii intalnim prin intermediul sportului. Bineinteles doar daca suntem deschisi sa vedem ceva mai mult decat niste cifre pe liste, ceasuri sau in clasamente.
Dincolo de faptul ca m-am bucurat sa ii revad dupa aproape 2 ani, dupa 5 ore pe drum, ajunsi la 11 noaptea pe o ploaie mocnita, am avut parte de cea mai calduroasa primire din partea familiei Nitoiu. N-am cuvinte. Ne leaga niste lucruri si amintiri incredibile. A fost de poveste tot timpul petrecut impreuna cu ei. Totodata impreuna cu Vlad, care a participat la traseul scurt, noi am reprezentat echipa Carcover Racing Team, la acest concurs.
Dupa concurs am mai ramas o noapte in compania lor, iar a 2-a zi am fost sa vedem Ocnele Mari, o salina in zona unde merita sa te plimbi prin subteran si sa o admiri. Dupa aceea am deschis premiile de la Cozia si am decis sa ne acordam timp. Astfel, am pornit pe urmele comorii din pachetul Heidi. Cred ca eram pe drumul cel bun aici:
Noi ne aflam de fapt pe Promenada de Cura, un traseu superb prin padure, pe marginea localitatii Caciulata, spre zona de start. Am fost de atatea ori la Cozia si nu am facut niciodata aceste lucruri atat de aproape. Inca nu am facut bai termale si nici nu am ajuns pe varful Cozia, semn ca vom mai reveni.
Sejurul s-a incheiat cu o plimbare in Sibiu si un popas la prietenii din Caransebes, familia Parvu.
Astfel, va incurajez sa participati la concursuri, sa fiti deschisi sa cunoasteti oameni, sa cautati locuri de vazut si de facut pe drum, sa mancati bunataturile locului si sa va creati o experienta cat mai bogata. Deoarece acestea sunt cele cu care ramanem de fapt. Premiile le bem cu prietenii si ciocolatele le impartim cu cei dragi.
Pe data viitoare,