Duminica trecuta scriam file de istorie.
Am avut ocazia sa iau startul la Campionatul mondial de winter triathlon, organizat la Cheile Gradistei, o premiera atat pentru mine, cat si pentru Romania sa organizeze o competitie de acest rang. Totodata o premiera pentru disciplina in sine, fiind pentru prima data transmisa Live.
Poti vedea reluarea aici : Winter Triathlon World Championship
A fost o experienta extraordinara din toate punctele de vedere: sa fii acolo, sa faci ture pe traseu, sa urmaresti cei mai buni sportivi din lume, sa mananci in zona, sa vezi creste de munti oriunde te uiti cu ochii, sa te trezesti dimineata cu raze de soare pe cearceaf, sa concurezi, sa dai tot ce poti si ce stii, sa intalnesti prieteni sau oameni noi care te citesc sau imbratiseaza asa cum trebuie si bineinteles, sa porti cea mai importanta medalie…
Pentru toate acestea multumesc echipei Carcover pentru ca sunt alaturi de mine cu tot suportul, costuri si echipamente de cea mai buna calitate, Salomon Romania pentru echipamentul de alergare si o colaborare care continua si in 2018, domnului Ciobanu Ovidiu pentru un ajutor la locul si momentul potrivit, lui Rica care mi-a dat microbul triathlonului de iarna, lui Mario pentru echipamentul de ski si un mini-cantonament, pensiunii Daria din Fundata pentru o primire calduroasa, va invit sa ii treceti pragul, si multumesc celor care m-au incurajat de pe margine.
Povestea aceasta pentru mine incepe undeva in urma cu 2-3 luni, cand am aflat de la Aurelian Raducanu ca se organizeaza acest campionat in Romania si merita sa participam. Dupa ce am aflat probele, 2 dintre ele imi erau cunoscute, insa nu stiam nimic despre ski fond. Eram totusi increzator ca daca am invatat sa skiez pe skiuri normale in 3 zile, probabil voi invata destul de repede si pe cele de fond. Cat de greu putea sa fie ?
Apoi am aflat ca deadlineul pentru confirmarea inscrierilor este 31 decembrie si mi-am spus ca daca fac rost de echipament pentru ski fond, voi participa. Astfel cu cateva zile inainte de deadline, cu ajutorul lui Mario, caci fara prieteni nu faci nimic in viata asta, am primit un echipament de ski fond: pantofi, skiuri de fond clasic si bete. Asa a inceput distractia pentru mine !
Pentru ca anul acesta zapada a intarziat sa apara chiar si la 1400m, doar in 10 ianuarie am reusit sa pun skiurile in picioare si sa incep sa cad cu ele. Credeam ca nu va fi mare diferenta intre skiuri normale si cele de fond, dar aveam sa descopar ca stilul este cu totul diferit , iar echilibrul este si mai greu de mentinut. Incet-incet am inceput sa inteleg ca skiurile pe care le am eu sunt diferite fata de ceea ce am nevoie la concurs si ca exista 2 stiluri la ski fond:
- ski fond clasic
- ski fond freeride
2 stiluri diferite, cu partii diferite pe care se practica, cu skiuri diferite chiar daca seamana si viteze diferite de parcurgere.
Dupa alte 2-3 iesiri cu skiurile de fond pe Semenic, pe partii neamenajate pentru asa ceva, cu o saptamana inainte de concurs ma convinge Rica pana la urma ca ceea ce am invatat eu (ski fond clasic) nu voi folosi la concurs, pentru ca acolo e cu totul alt stil. Avea dreptate. Dupa ce m-am uitat la videoclipurile de la editiile precedente, am inteles si eu ca ceea ce faceam eu nu semana deloc cu ce vedeam acolo. Bam ! Asta e ca si cum inveti pentru un examen 1 saptamana, ca sa aflii apoi ca ai gresit manualul si ca se da din altceva…
Cine credea ca examenele se termina odata cu scoala ? 😀
Astfel, din nou cu ajutorul lui Mario, am reusit sa primesc si o pereche de skiuri de fond freeride, insa pe care nu am mai apucat sa le incerc si am plecat la concurs. Eu totusi speram sa pot participa cu cele pe care exersasem, de clasic.
Am ajuns de Joi in incinta Cheile Gradistei, unde te simti ca si in Austria:
Astfel am reusit sa incep cu adevarat sa pun si in practica ceea ce stiam teoretic sau vazusem in videoclipurile de pe youtube. Ca orice inceput, a fost greu. Si la deal, si la vale. Dupa ziua de joi, inca credeam ca pot fi mai rapid cu skiurile de fond clasic decat cele de freeride, astfel ca vineri le-am testat si m-am convins dupa o tura ca toti ceilalti participanti stiu ceva ce eu nu stiam: skiuri de fond freeride, CLAR !
Aveam o “mica” problema la skiurile mele, in sensul ca incepeau sa se dezlipeasca la coada si marimea era cu vreo 15 cm mai mult decat pentru inaltimea mea. Norocul meu a fost sa ma intalnesc la antrenamentul de vineri cu domnul Ciobanu Ovidiu, care a vazut din priviri ca skiurile imi sunt mari, ca nu sunt ceruite,etc si a avut bunavointa sa imi imprumute la competitie skiurile de rezerva ale fiului sau, Andi. Multumesc frumos pentru gest !
Astfel s-au aliniat stelele si am reusit sa am la dispozitie o pereche de skiuri potrivite pentru aceasta competitie.
Pentru ziua de sambata, spectacolul a fost asigurat de competitia Elitelor, unde am urmarit cei mai buni sportivi din lume, oferind cea mai buna performanta de care sunt capabili in goana pentru cel mai scurt timp. Ne-am bucurat cand am vazut ca dupa prima proba conduceau 2 romani, Cristian Mosoia si Viorel Palici. Am fost dezamagiti cand am vazut ca la proba de bicicleta nu mai erau in top 5 din prima tura. I-am incurajat, i-am motivat cum am stiut noi mai bine si ne-am bucurat din nou sa aflam ca la finalul competitiei dupa 5 ture de alergat, pedalat si ski, Viorel Palici a reusit sa incheie competitia in top 10 mondial ! El fiind totodata si campion national la aceasta disciplina.
Competitia a fost urmarita cu sufletul la gura de toti cei prezenti:
Ziua de duminica, avea sa fie ziua cea mare pentru amatori, adunand la start peste 100 de participanti. Inainte de start, eram entuziasmat si ma gandeam: “Haide sa vedem ce va fi !”. Inca din boxa de tranzitie unde eram pozitionati inainte de start, aveam alaturi de mine adversarii si ne masuram cu totii din priviri.
Sentimentul ca iau parte la o competitie de acest rang era cu adevarat inaltator. Bucuria era mare deja datorita faptului ca sunt acolo si ca am facut tot ce am putut ca sa ma pregatesc. Nu mai participasem niciodata la un campionat mondial, mai mult, nimeni din familia mea nu mai participase vreodata. Mai urmau doar 3 probe de parcurs.
Daca la competitiile de ciclism, cineva numara 3,2,1 – Start !, aici nu s-a auzit nimic decat “30 seconds before the start !” urmat de un glont tras in aer si peste 100 de oameni au pornit la goana.
Am inceput sa imi croiesc drum prin multime, iar dupa primul tur ma aflam in top 15 la general. O pozitie buna pentru cineva care nu e alergator. Am reusit sa pastrez ritmul si pozitia pana la finalul probei dupa care a urmat mult asteptata proba pentru mine: bicicleta !
Imediat ce m-am urcat pe bicicleta, mi-am dat seama ca nu imi intra pantofii in pedale. Incepeam sa fiu paranoic sa cred ca mi-au pus ceva, insa era doar zapada adunata pe placutele pantofilor. A durat vreo 500 de metri sa reusesc sa clipsez. Un lucru destul de dificil sa bati pantofii de pedale sa cada zapada cand in acesti 500m era una dintre cele mai dificile portiuni cu zapada afanata urmata de o urcare, unde abia in varf am clipsat cum trebuie. De aici am inceput sa recuperez, in timp ce dansam pe bicicleta, pentru ca asta faci atunci cand mergi pe zapada si nu poti controla prea mult bicicleta: dansezi cu ea. O lasi sa mearga unde vrea ea, o urmezi si foarte gentil ii dai directia. Sa lasam totusi salsa si sa revenim la winter triathlon 😀
Dupa proba de bicicleta am reusit sa recuperez atat de multe pozitii incat sa ajung in top 5 la general, insa a urmat proba de foc.
Cu toate ca reusesc sa inchei primele 2 probe cu un avans de aproape 1 minut fata de viitorul castigator absolut la general, acest avans nu dureaza prea mult. Inca din prima tura de ski, incep cu o cazatura. (m-am emotionat din cauza suporterilor 😀 ). Mai departe incerc sa mentin un ritm sustinut si sa skiez cat pot de bine, insa simt ca parca imi pica bratele de fiecare data cand imping in bete, picioarele nu ma asculta, nu iese nimic. Ma taram, practic. Pe urcari nu reuseam decat sa pun 1 picior in fata celuilalt.
Sa ne amintim de vorbele lui Brancusi:
Nu e greu sa muncesti, greu e sa te pui in postura de a munci.
Am vazut pe pielea mea in prima tura de ski cat de greu e sa te pui in postura de a “munci”. In tot acest timp pierdeam pozitie dupa pozitie. Urmatoarele 2 ture au mers din ce in ce mai bine si incepeam sa mai depasesc cate 1-2 participanti. Ma incalzisem, iar in ultima tura deja atacam interiorul curbei, adica nu exteriorul pentru a le face loc celor mai buni. Cand ma simteam si eu cat de cat competitiv pe skiuri, urma sa se incheie distractia. La un moment dat, pe cea mai abrupta coborare, vad 2 concurenti cazuti, unul in stanga, altul in dreapta, incerc sa ma strecor si in ultimul moment iau un bat peste picioare de la cel din dreapta, ma dezechilibrez si ies in decor, ca un actor intr-o piesa de teatru. Ma ridic repede si continui, e ultima tura si nu e timp de povesti.
Un sentiment interesant a fost cand am parcurs ultima curba si stiam ca urmeaza linia de finish. Dupa toate pozitiile pierdute nu mai stiam unde ma clasez. Vazusem in ultima tura 2 adversari intr-un loc unde se uneau trasele, insa nu stiam daca erau in fata sau in spatele meu.
Intru in ultimii 10 metri….
…trec linia de finish si aud:
– “Sergiu Paraschivu, the Bronz medalist in his category!”.
– End of story –
